In ultimii 6 ani am avut ocazia sa lucrez cu foarte multi elevi de diferite varste si diferite abilitati. Unii foarte motivati sa obtina rezultate foarte bune la examene, sa intre la universitatea care o viseaza, sa fie primii din clasa/scoala sau sa-si multumeasca parintii…..altii mai pasivi, mai ‘nepasatori’ si multumiti de rezultatele scolare mediocre in ochii parintilor, mai pusi pe sotii si indiferenti la un rezultat mai bun. In spatele tuturor elevilor mei se afla parinti bine intentionati si dedicati, dispusi sa faca efectiv orice pentru ca fiul/fiica lor sa reuseasca (orice ar insemna lucrul acesta!).
Ca si tutore, eu ma straduiesc sa impac ambele parti….parintele exigent in ochii caruia progresul copilului si calitatea mea de cadru didactic se masoara in numarul de pagini ca tema acasa….si copilul al carui nivel este foarte bun/sau nu si care cu siguranta (nu) vrea sa transforme cele 2 ore petrecute cu mine in scopul vietii lui. Nu este intotdeauna usor si de multe ori au loc negocieri intre cele trei parti implicate, insa in general ajung mereu la un consens care multumeste pe toata lumea.
M. este o exceptie pentru ca are niste parinti foarte relaxati, pentru care notele foarte mari si stelutele atasate (echivalentul nostru a 10 cu felicitari) nu reprezinta neaparat scopul final. Mai este o exceptie pentru ca desi nu depune un efort consistent la scoala sau in cadrul sesiunilor noastre, se descurca foarte bine si are un nivel academic mult peste medie.Venind dintr-o familie obisnuita, M. este o exceptie si pentru ca este eleva a unei scoli de gramatica de prestigiu, fara sa depuna un efort prea mare.
In urma cu aproximativ 4-5 luni M. a inceput sa fie anxioasa si sa spuna de fiecare data cand ne intalneam ca nu va lua nota care si-o doreste (in cazul ei, nota maxima, neimpusa de nimeni). In fiecare saptamana mama ei imi spunea ca doarme foarte putin in timpul noptii (din cauza insomniei), mananca foarte putin (din cauza lipsei de mancare) si se plange ca nu are timp sa isi termine temele acasa de pe o zi pe alta, acuzand mereu dureri de cap.
Parintii au cautat suport specializat, insa lucrurile s-au precipitat foarte rapid si anxietatea M.-ei a ajuns la cote tot mai mari, pana in punctul in care a trebuit sa fie spitalizata in repetate randuri pentru ca a incercat sa se sinucida. Chiar daca momentan medicii au gasit o formula optima de medicatie pentru ea, care sa ii controleze nivelul de stres si sa o ajute sa doarma, perspectiva ei asupra scolii s-a schimbat drastic.
Daca atunci cand am cunoscut-o ma intreba despre aplicatia pentru ultimii 2 ani de scoala, in ultimele saptamani singurul lucru pe care vrea sa il discute cu mine este renuntarea la sistemul clasic si posibilitatea studiului acasa (in mod ideal, isi doreste sa faca acest lucru dupa un an de repaos). Daca la inceputul ‘relatiei’ noastre eu o percepeam ca o eleva isteata si ambitioasa…..acum o vad epuizata, stresata peste masura si satula de tot ceea ce inseamna scoala.
In prezent M. refuza sa mearga la scoala, in timp ce scoala ameninta parintii ca implica serviciile sociale , pentru ca procentajul prezentei la ore va scadea drastic si implicit, acest lucru ii va afecta semnificativ notele. Ironic, pentru ca aceleasi servicii sociale au scris scolii in nenumarate randuri si au explicat ca sanatatea mentala a copilului este mult mai importanta decat orice exam. De asemenea au mentionat ca eleva nu ar trebui fortata sub nici o forma sa dea vreun examen atata timp cat nu isi exprima aceasta dorinta pentru ca acest lucru va duce la alte crize de anxietate.
Privind din afara, puteti invinovati parintii….care poate au stresat-o si au insistat asupra rezultatelor scolare. Dar nu acesta este cazul ….ba dimpotriva! Oameni cu mult bun simt si foarte devotati, s-au straduit sa o ajute si in afara scolii, aducand tutori pentru a-i acoperi golurile care poate nu au fost sesizate de profesorii ei. M. lua meditatii la Engleza, Matematica, Stiinte si Spaniola….si nu, parintii ei nu sunt bogati!
Puteti invinovati scoala pentru volumul de munca pe care il alocheaza elevilor….dar nici atunci nu aveti dreptate! Intr-adevar scoala este una foarte buna (de gramatica!) unde se invata la un nivel inalt (in general, mult mai inalt decat in scolile de stat) dar toti elevii au acelasi volum de munca si cei mai multi dintre ei se descurca impecabil si in mijlocul programului scolar aglomerat, al meditatiilor si activitatilor extrascolare, al iesirilor ocazionale cu prietenilor si a episoadelor scurte de independenta. Nu va imaginati ca nu se plang de toate temele de zi cu zi….ca nu isi injura vorbesc de rau profesorii pentru volumul de munca pe care il primesc….sau nu simt cateodata nevoia sa renunte pur si simplu pentru ca nu au chef….dar cei mai multi se descurca si reusesc sa ‘iasa’ din acest tumult de 5 ani cu brio.
Insa sistemul nu se concentreaza si asupra celor vulnerabili…asupra celor care nu reusesc sa isi controleze emotiile in fata celor 10/11 examene…..asupra celor care poate nu reusesc sa asimileze informatia la capacitatea maxima, ca marea majoritate. Sistemul este doar un sistem, incapabil sa anticipeze provocarile elevilor care nu sunt decat copii, insa de multe ori sunt tratati ca si adultii…..sistemul este incapabil sa observe sentimentele elevilor si panica lor cand simt ca nu se descurca sau nu presteaza conform asteptarilor institutiei/parintilor/apropiatilor/societatii…..si atunci cand un copil clacheaza si nu reuseste ‘sa se adune’ si sa presteze conform normei, nu incearca sa inteleaga perspectiva familiei, ci asteapta ca elevul sa se prezinte la clasa (suicidal sau nu!) pentru ca altfel nu va avea prezenta corespunzatoare (= statistica scolii in ce priveste prezenta elevilor la clasa va scade).
Din punctul meu de vedere, in situatii ca acestea nu e nimeni de vina (poate doar cercul vicios al universului si asteptarile societatii). Dar sistemul clasic nu este pentru toata lumea!
O saptamana cu momente frumoase va doresc alaturi de copiii vostri!
ominunatanebunie 